Şpriţ

Andrei Pleşu

Mitologia Europei Centrale e, în multe privinţe, pentru România o sursă suplimentară de frustrare. Excluşi, cel puţin temporar, din Europa Occidentală, descoperim, iată, un nou teritoriu al excluziunii. Mulţi dintre autorii care divaghează, analitic, asupra conceptului de Mitteleuropa uită să ne introducă pe harta preocupărilor lor. Se vorbeşte despre Ungaria, Polonia si Cehia, care constituie un soi de club select („grupul de la Vişegrad”), în vreme ce teritoriul valah e numai pentru unii racordabil aceleiaşi zone. S-ar zice că suntem mai curând un termen mediu între Europa de Mijloc şi cea balcanică. Vocaţia noastră ar fi, prin urmare, spaţiile intermediare, intervalul, farmecul indeterminării. Avem destulă substanţă central-europeană cât să trăim nostalgic mirajul Kakaniei imperiale, dar nu destulă cât să ne simţim acasă în graniţele ei. Şi totuşi, există ceva care ne leagă de acest miraj în chip evident şi, cred, ireversibil. Ceva care nu ne poate fi contestat, care ne-a intrat în sânge şi care ne poate da chiar oarecari titluri de excelenţă. E vorba de o băutură, sau mai degrabă, de un mod de a bea, care s-a inventat undeva în Austria, dar care şi-a găsit nu atât în Ardeal, cât tocmai în balcanicul Regat slujitori distinşi şi incoruptibili. E vorba de şpriţ, adică de picantul dozaj dintre vin şi apă gazoasă (sifon în vremurile clasice, apă minerală mai de curând), care domină pletoric mesele autohtone, în ciuda unor dogmatice proteste apusene. Şpriţul e duhul însuşi al chefului, solventul absolut al spleen-ului de cârciumă, în întreita lui fiinţă — vin-apă-aer — dormitează o adevărată Weltanschauung. Nimic mai central-european decât vitalitatea diafană a acestui amestec. Europa Centrală e, în definitiv, apogeul condiţiei mixte, euforia amestecului: multinaţională, multiculturală, intersecţie a Paradisului cu Apocalipsa, sursă, dar şi victimă a celor două războaie mondiale, veselă şi melancolică, burgheză şi absurdă, Europa Centrală e şpriţul Europei, „bateria” ei convivială. Apă intensificată şi alcool diluat, şpriţul e coincidentia oppositorum în variantă bulevardieră. La fel, Mitteleuropa e convieţuirea bonomă a contrastelor, locul tuturor împăcărilor, al echivocului, al compromisului. Nicăieri lumi îndeobşte disparate nu sunt mai dispuse să cadă la învoială ca aici. Vinul masculin se dizolvă în feminitatea apei, cerbicia etilică se lasă educată de sociabilitatea sifonului. Apa devine trupul primitor al unui spirit incandescent. Şpriţul e replica minoră a unei metafizici a întrupării: e vin întrupat, extaz adaptat la limitele terestre... El nu e însă numai o perfectă „figură” a amestecului, a contrariilor domesticite. E, totodată, un simbol al „mediei de aur”, al „căii de mijloc”. Gyorgy Konrád vorbea, în anii '80, de un adevărat „Tao” al Europei Centrale: un tărâm al amplasamentului optim (al bunei „dispoziţii”) între Vest şi Est, între gravitate şi deriziune. De o parte vinul, de cealaltă apa, cu specificarea că apa poate fi, la rândul ei, „înfocată”, igniferă, ca vodka slavă, ca galica eau de vie, sau ca feluritele „ape” (Wässer) care desemnează, în germană, rachiurile de fructe (Kirschwässer, Pflaumenwässer etc.). Şpriţul depinde enorm de calitatea sifonului, cum depinde berea de calitatea apei. Apropo: există în sporovăială bulelor de aer din şpriţ un rapel la aciditatea berei. Ai spune, aproape, că şpriţul e rezultatul unui efort aventuros de a apropia vinul de bere, de a conferi sobrietăţii viticole Witz-ul fermentaţiei. (Nu s-a reflectat destul la marele conflict cultural dintre vinul sudic şi berea nordică, faţă de care derapajele huntingtoniene cu privire la ciocnirile civilizaţiilor sunt mărunte abstracţiuni şcolare.) Ei bine, şpriţul încearcă să medieze între bere si vin, între baroc si clasic, la fel cum încearcă Europa Centrală să mijlocească între radicalismele occidentale şi cele orientale. O virtute esenţială — şi chintesenţială — a şpriţului e volubilitatea lui „înţepătoare”. În şpriţ, vinul si apa devin sonore, au aerul că graseiază şi bârfesc. Gonflaţiunea care însoţeşte, subsecvent, libaţiile e o parabolă a euforiei, a orgoliului şi a nonşalanţei flotante... Aciditatea poate fi pompoasă, dar si fenomen originar al ironiei. Vinul e sermonizant, şpriţul e zglobiu şi sarcastic, după cum berea e placidă, populară, între veselie gregară şi bonomie monosilabică. Mitică e de negândit fără băşcălia spumoasă a şpriţului. Mitică nu e balcanic. E central-european. „Bucureştean par excellence”? A se slăbi! Mitică e vienez. Nimeni nu bea fără dorinţa, mai mult sau mai puţin inocentă, de a obţine vertijul, micul delir. Dar dacă recurgi la spirturi acute, la „tării” răstite, rişti să ai efectul prea repede, fără voluptatea acumulării. Beţia care retează scurt, ca lovitura de dambla, e rudimentară. Băutorul nu vrea doar să bea eficient; vrea să bea mult. Or, din acest punct de vedere, şpriţul e de neînlocuit. El oferă dezalterării perspective indefinite, îngăduie cursa lungă, performanţa „la kilometru”. Asemenea liricii amoroase a sufismului, el preferă posesiunii aşteptarea. Băutorul de şpriţ este un specialist al amânării. La fel central-eu-ropeanul. Destinul lui se defineşte prin dexteritatea de a întârzia, de a se pierde în interminabile negocieri, digresiuni şi eschive. Totul se poate amâna: beţia, decizia, fericirea, istoria... Iar dacă filozofia aceasta e tipică pentru Europa Centrală, se mai poate îndoi cineva că aparţinem aceluiaşi spaţiu? Fireşte că nu. Pentru noi, şpriţul nu e, aşadar, un capriciu oarecare, un tabiet alimentar întâmplător. E o şansă geopolitică, una dintre căile cele mai rapide — poate singura — spre Europa.